Un ascet isi dedica toata viata lui D-zeu, traind in pustiu, hranindu-se cu radacini, toate cu gandul la rasplata din Viata de Apoi pentru viata sa de pe Pamant. Vine si fericita zi in care moare (dupa atatea radacini zi de zi, era de asteptat). Urca frumos pe tunel, trece de lumina, ajunge la poarta Raiului, unde Sf. Petre statea cu ceaslovu-n fata. Da sa intre in Rai, sigur pe el. Sf. Petre ii bareaza drumul: – Stai sefule, incotro? – Pai in Rai. Eu sunt ascetul Senie. – Pai, hai sa verificam ce zice ceaslovul. Cauta Sf. Petre la sectiunea “Asceti” – Senie… Senie… Nu, n-am nici un Senie la “Asceti”. – Cum n-aveti nici un Senie. Cauta la sfinti. – Senie… Senie… Nu, nu-i nici un Senie nici la “Sfinti”. Ascetul, din ce in ce mai agitat si enervat: – Cauta la “Mucenici”, la “Credinciosi cu merite deosebite”, la mama ma-sii. Trebuie sa fiu undeva acolo! Sf. Petre cauta prin tot ceaslovu… Nimic. Senie daramat… – Toata viata pierduta… Am mancat la radacini de mi-a venit rau, mi-am dedicat toata viata lui D-zeu… Pentru ce?! Sf. Petre il ia impaciuitor de dupa umeri si ii zice. – Mai, vezi norisorul ala de acolo. Ala mic, alb si pufos? – Da, spune Senie printre hohote de plans. – Zambeste, esti la Camera Ascunsa !